La pas prin Cernăuţi

-Ai grijă cum mergi!

-Lasă-mă Anca, că ştiu şi eu.

Drumul de la Vama Siret către Cernăuţi este plin de verde, asemeni drumului de la Burgas la Varna. O încântare să admiri prospeţimea copacilor, la început de iunie.

Am plecat într-o excursie de o zi, să vizităm în principal Universitatea din Cernăuţi, după ce în urmă cu ceva ani, am văzut câteva imagini cu această şi apoi dacă ne rămâne timp să bifăm şi alte puncte, cu promisiunea că pe viitor să le aprofundăm.

 Deşi, am întrebat în urmă cu două luni în grupurile de vacanţă, detalii despre Cernăuți, condiţii de călătorie în vreme de război, puncte de atracţie, n-am obţinut nimic, astfel bagajul de cunoştinţe s-a raportat la filmele documentare şi puţinele articole ce le-am găsit în fugă. Atunci când am plecat din Constanţa, planul cu Ucraina era la nivel de vis şi nu l-am luat în serios. Doar că Stefanu’ meu, atât se străduieşte să-mi satisfacă unele vise, încât singura mulţumire a mea este că, uneori, lacrimile care-mi ţâşnesc să fie reale, de eternă recunoştinţă şi binecuvântare. Asta e ce gândesc, uneori îi şi mulţumesc, alteori cu bagajul emoţional ce venim din spate, mă aud spunând : Hai că ţi se urcă la cap! Mai coboară din copac!

Aşadar, drumul este foarte frumos. La intrare în Cernăuţi vezi şi aici un contrast al vechiului cu nou, case tradiţionale alături de case noi, somptuoase, deloc pe placul meu. Dar, în contrastul ăsta la fiecare intersecţie, găseşti câte o troiţă. Iniţial , am crezut că-s bisericuţe, dar ce să caute atâtea bisericuţe la intersecţie de drumuri? Lucioase şi electrizante ai impresia că Dumnezeu se îbraracă de la Prada, în ultima tendita de acoperiş cu irizaţii verzi- movulii. Una singură am găsit-o mai altfel şi aceea probabil nu era în ton cu moda ori era la intersecţia caselor modeste. N-am ţinut cont de asta.

Am intrat în oraş şi circulaţia se desfăşoară pe doar două benzi. La ei ca şi la noi, lichidul de semnalizare e pe cartelă ori lipseşte cu desăvârşire. Oricum n-ai ce să depăşeşti, doar că te trezeşti cu o maşină în faţă, din lateral. Femeia din mine în dreapta, a trebuit să comenteze :

-Ce-i laşi pe toţi să intre? Poate „ închide” la Universitate!

-Unde te grăbeşti? Nu vezi ce drumuri sunt?
Drumurile în Cernăuţi sunt din piatră cubică, stricate şi cu multe porţiuni în reparaţie… parcă, m-aş fi întors în oraşul de la malul mării. Doar că, aici nu se renunţă la aceasta. Piatra cubică se scoate, se pune nisip şi repusă la locul ei mărginită de aceleaşi borduri înalte.
Am ajuns în centru, mergând în turmă, bănuind că drumul trebuie să fie înainte. N-am avut internet aşa că….tot înainte prin Cernăuţi.
Imediat bijuteriile de casele înalte, cu balconuri căzute ori pereţii hârjoniţi de trecerea timpului şi-au făcut apariţia şi ne-am dat seama că suntem în centrul, în Cernăuți.

-Opreşte aici! Uite pe stânga e panoul cu soldaţii căzuţi în război, am văzut în blogul de anul trecut, la Cristi şi Ralu!
Am oprit maşina chiar în centru, am tras un ochi să vedem o modalitate de plată, dar graba unei necesităţi fiziologice, ne-a determinat să ieşim din maşină rapid, cu riscul de a plătii o viitoare amendă. Mai bine amendă, decât nişte pantaloni uzi şi întoarcerea în ţară, pentru că singurul bagaj ce-l aveam la noi era o sticlă de apă de izvor de Eșanca şi o Colă încălzită până la nivel de ceai de tabără, din zahăr ars.
Primul impact cu limba română, l-am avut fix cu femeia de la toaletă.

-English ? Română?

-Română. Zece grivne !

-Spre Universitate?

-Tot înainte pe stradă, 2 stații…

  ***

Înainte de asta am oprit la un schimb valutar ce l-am întâlnit pe drum. Erau doi oameni, care vorbeau în română, dar când ne-au auzit şi pe noi, imediat au schimbat limba.

-Nu cred că vorbeau română. Oricum tu nu auzi bine, aşa că nu iau de bună ce spui tu.

-Hai, că mă superi. Chiar i-am auzit!

Aşadar, limba română cu accente moldoveneşti, dar parcă nu aşa pronunţate, o să o întâlneşti cam la tot pasul prin Cernăuţi. Toţi ştim de Marele Eminescu şi studiile lui la Cernăuţi sau cel puţin îmi place să cred că, mulţi români ştiu asta.

Cernăuţi, oraş care a făcut parte din fosta Românie Mare, aflat astăzi în Ucraina apare în documente în 1408, pe vremea lui Alexandru cel Bun. Alexandru Cel Bun primeşte această denumire după moartea sa, potrivit lui Grigore Ureche în Letopiseţul Moldovei, pentru faptul că de-a lungul celor trei decenii de domnie, a ţinut Moldova departe de conflicte, fiind un bun diplomat, titulatura iniţială fiind de Alexandru Vodă Cel Bătrân. Potrivit Wikipedia a murit la Constanta, pe 1 ianuarie 1432.

Cernăuţiul a făcut parte până în anul 1775 din Principatul Medieval al Moldovei, apoi cucerit de Imperiul Habsburgic. O dată cu venirea acestora la putere, oraşul se dezvoltă , astfel că lângă fiecare biserică există un catastif de stare civilă, în care se înregistrau nunţile, botezurile ori înmormântările, lucru inexistent până la venirea austriecilor. Treptat preoţii români au fost înlocuiţi de preoţi sârbi de aceea multe nume din Bucovina de Nord au numele terminat în „ ici”, exemplul , Eminovici.

Aşadar, Cernăuţi un oraş cultural, mai ales după înfiinţarea faimoasei Universităţi, în anul 1875. Gheorghe Eminovici, şi-a trimis toţi băieţii la studiu în acest oraş, în principal pentru a aprofunda limba germană. Eminescu în aceşti ani, a locuit în casa lui Aron Pumnul iar după moartea acestuia are curaj să-i citească bunului sau prieten Stefanelli , poezia „ La mormântul lui Aron Pumnul”. N-am avut timp să găsim casa lui Aron Pumnul şi nici prima Şcoală Germană, unde a învăţat Eminescu, dar sunt reportaje minunate legate de această perioadă, pe care vă invit să le urmăriţi. Şi ce ar fi de zis despre un oraş, dacă nu-i simţi ori înţelegi istoria?

Şi dacă tot ne-am avântat în spaţiul scriitorilor, atunci când citeşti despre Cernăuţi, partea turistică te trimite care celebra stradă Olga  Kobîleanska sau Vechea Stradă Domnească.

Scormonitoarea de Anca, evident că s-a întrebat : de ce această denumire, cine a fost această femeie?

Olga Kobileanska s-a născut la Gura Humorului şi aici m-am oprit uimită când am citit, într-o familie de mărunţi funcţionari. Wow!!! Toată viaţa a trăit în Cernăuţi, a fost scriitoare şi a pledat pentru emanciparea femeii, iar romanul ei de căpătâi „ Pământul” m-a făcut atât de curioasă, că l-am găsit pe Scribd, doar că atunci când am dat să-l citesc am fost avertizată că mi-a expirat abonamentul. De altfel surprinzător, găsesc informaţia cum că, Primăria din Gura Humorului, a dezvăluit în 2020 un bust al ei, în parcul oraşului. În Cernăuţi, o frumoasă statuie a scriitoarei este în faţa Teatrului Dramatic, acolo unde se ţin nenumărate spectale în limba română şi unde vin şi trupe ori actori din România. Noi am cam bâjbâit în faţa teatrului şi am tot căutat cu privirea poate totuşi găsesc un anunţ în limba română. Nimic!

Strada Olga Kobîleanska este o stradă plină de magazine şi terase. Deşi, am fost în vreme de zi, strada era împânzită de localnici şi vizitatori. Terase animate, de nici n-ai fi zis că eşti în vreme de război. Grupuri de elevi gălăgioşi, împânzeau strada şi ne-am pus întrebarea :

-O fi şi la ei „săptămâna altfel” ?

Dacă nu eşti doritor să intri la terase, ai posibilitatea de a-ţi odihni picioarele, pe băncuţele de pe stradă , aşezate din cinci în cinci metri, dar şi de a te ascunde de razele soarelui, pentru că fiecare bancuță are şi un copăcel lângă ea. Am adulmecat strada, am urmărit chipul adulţilor , dar şi al copiilor, am urmărit cum se desfăşoară viaţa în timp de război şi am avut norocul să nu sune alarma. De altfel, doar la faţa locului poţi înţelege asta. Era o stare generală de seriozitate, bucuria am simţit-o atunci când un tată îşi luă fetiţa de la şcoală de muzică din capătul străzii. A îmbrăţişat-o, ea l-a sărutat pe obraz şi au plecat mai departe. Alţii veneau de la tenis, alţii îşi legănau micuţii în căruţ, alţii stăteau la coadă la îngheţată pentru a le oferii dulciul atât de interzis al copilăriei, alţii îşi cărau sacoșile din material, gândindu-mă la cele de pe vremea copilăriei mele, o seriozitate şi o tăcere ce poate fi descrisă în cuvinte poate de un scriitor şi nu de mine. Acea tăcere de pe chipul lor,  ce eu o asociez cu cea a războiului ori starea generală a românului.

Dacă ajungeţi la Cernăuţi trebuie în primul rând să ţineţi cont că doar alfabetul chirilic există deoarece nu vorbeşte nimeni engleza sau nu vor! Ucrainienii veniţi la noi, toţi ştiu şi încă foarte bine, de aceea am bâjbâit pe străzi şi-n multe locaţii. Cea mai mare uimire a fost când ne-am oprit la un restaurant SteakHouse. Meniul era doar în ucrainiană. Eu mi-am ales ceva aparte, după fotografia de acolo. Doar că era aşa mică, încât n-am desluișit ce poate conţine. Atunci Ştefan a încercat o uşoară engleză, cât să nu-l punem în dificultate pe ospătar :

-Pasta?

-Fifty- fifty!

-Cine ştie ce ne aduce, cu fifty-fifty al lui. Mai nasol e de tine cu desertul …Ha, ha, ha!

-Băi, i-am zis „ cioclit” sper să înţeleagă să nu mă trezesc cu ceva din vanilie….

Preţurile foarte mici la restaurant. Pastele mele s-au dovedit a fi tăiţei chinezeşti. Adică, cât ghinion să ai, eu care nu-s prietenă absolut deloc cu mâncarea chinezească să fiu urmărita de ardei trasi în trestie de zahăr, urechi de lemn şi urme de carne într-un Steak House? Ne-am amuzat şi m-am gândit că acelaşi lucru era şi dacă aş fi servit borşul de sfeclă. Nici cu acela nu-s prietena, deşi l-am încercat de două ori în Rusia. Pe fifty-fifty pasta, un lava cake, o limonadă şi o bere mică locală, am plătit în jur de 50 lei în banii noştri, în plin centrul Cernăuţiului.

Tot pe aceeaşi stradă se află şi Catedrala Sfantului Duh, fiind prima biserică românească construită din piatră. Lucrările acesteia au început în 1844, s-au finalizat în 1852 iar sfinţirea lăcaşului în 1864. Deşi, prelaţii catolici s-au împotrivit existenţei unei catedrale, numeroase obiecte de cult au fost aduse aici de la alte biserici, printre care şi o cruce sculptată în lemn de cedru şi o cruce ferecată în argint de la Voroneţ.  De-a lungul anilor a fost vizitată de mari personalităţi printre care şi : Nicolae Iorga, Octavian Goga, Cezar Petrescu şi nu în ultimul rând Regii Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai. Slujba de înmormântare a lui Aron Pumnul, la care a participat şi Marele Eminescu fost oficiată tot aici, iar la fel de celebrul Ciprian Porumbescu, a dirijat de nenumărate ori corul Facultăţii de Teologie.

Ce am mai remarcat în bisericile din Cernăuţi este că lumânările se aprind în biserică şi nu iese fum iar fiecare icoana este însoţită de o batistă. Am văzut chiar şi o batistă de copil. N-am avut astfel de porniri niciodată, dar recunosc că în aceste biserici am vrut să fur o batistă. Am simţit că rugăciunile, toată greutatea energetico-emotionala este în acele batiste, apoi singură m-am ruşinat de astfel de porniri a gândului.

Tot aici, găsim moaştele  Sfintei Varvara, care a murit în chinuri la comanda tatălui ei, pentru credinţa în Iisus. Nu are sens să vă povestesc ori să descriu viaţa acesteia, într-un blog de călătorii.

Tot pe aceeaşi stradă, am făcut fotografii, ne-am amuzat la o harpă cu laser şi am făcut câteva cumpărături de la o alimentară. Am fost foarte curioşi, atât cât ne permitea timpul să ne uităm la produse tradiţionale şi să urmărim preţurile. În punga, pe lângă un coniac, am cumpărat dulciuri pentru noi şi pentru cei dragi şi iar, iar, mă întorc în trecut şi-mi amintesc despre geamantanul din material verde cu roşu plin ochi de dulciuri şi cel albastru cu roşu plin de păpuşi şi jucării. Când am văzut acele bomboane la pungi, mi s-a strâns inima de emoţie. Pe strada ne aşteptăm la multe tarabe, dar nu sunt, cel puţin în centru, iar singurul magnet ce l-am achiziţionat a fost de la o librărie unde ne-am înţeles prin semne, lăsând bătrâna vânzătoare să se servească de bani direct din portofelul meu. Am trecut şi pe lângă muzeul cafelei, primăria şi multe alte clădiri şi case memoriale, dar cu o lipsă a internetului, ne-a fost dificil să aflăm detalii.

Cernăuţi este un oraş de savurat, de înţeles, mângâiat şi oblojit. Parcurile, clădirile, străduţele şi minunatele case, trebuie vizitate în detaliu. Românii se duc în special în târg şi-si fac cumpărăturile de acolo, datorită preţurilor mici .

Amuzamentul principal a fost legat de antenele de pe case şi de zecile de troileibuze, mai vechi decât bunica. Am stat să le filmăm şi amândoi ne atenţionam:

-Ai văzut troleu ăla albastru?

-Dar, ăla roşu?

-Maaamăăăă, ce Lada…

-Dar, pe ăla l-ai văzut ce masina avea? Hai că, nu-s aşa săraci….

……………

-Te fac o plimbare la burduf?

-Când ne întoarcem!