“Românul când nu are bani dă o fugă până-n Istanbul”. Asta am făcut şi noi, după ce am tras linie la Techirghiol. Spre surprinderea multor turişti de pe litoral dispuşi să plătească pe zi mai mult şezlongul la plajă decât camera ori apartamentul unde se cazează, “atât s-a putut”, după un sezon plin. Ca să nu stăm gol cu el, am scăzut si noi noi în acest an, având cel mai mic preţ din staţiune, pe verificate. În plus, suntem şi pet frendly şi nu ne pare rău o clipă, pentru că cei cu animale au lăsat impecabil, cei cu copii dezastru, iar această părere nu mi-o schimbă nimeni, oricâte mămici mi-ar sări în cap. Apogeul a venit de la un om în sutană, când debandada şi indiferenţa au atins cote maxime. 10 zile – 4 lejeri oferite, plus descompletate alte 3. Şi când îi vezi că-si mai şi negociază apartamentul în plin sezon de la 250 lei/ zi, 6 persoane, îţi vine să vomiţi şi apoi să-l vinzi. De aceea nu ştim încă care va fi soarta lui de la anul.
Aşadar, am purces la drum spre Orient, obosită şi plictisită, dar de data asta cu socrii în dotare, pentru a vedea şi ei partea aceasta a lumii raportându-ne permanent la kilometri parcurşi de ei, aceeaşi până-n Moldova, acolo unde deţin o casă părintească, care necesită atenţie, bani şi timp, pentru întreţinerea ei. Ca atare, le-am spus toate argumentele pro… să mai taie din timp şi atenţie acelui loc şi să se mai gândească şi la ei, nu doar la muncă şi responsabilitate.
Pentru ei, contactul cu metropola a fost fabulos. Mulţimea de oameni, dimensiunea oraşului şi mersul cu vaporul toate erau însoţite de filmări la rude, pentru a împărtăşii….minunea. Parcă ne scosesem copiii în Satul de Vacanţă, să-i dăm în maşinuţe şi asta nu-i o ironie ci doar o constatare, pe care evident am avut-o amândoi. Ne-am bucurat pentru starea lor şi pentru itinerariul ce-l aveam, în mare parte realizat la plecarea din Constanța.
Acum că v-am prezentat personajele şi am avut un început acid al povestirii, ca să nu lungim vorba am decis în acest articol să scriu despre schimbarea ce eu am văzut-o în treizeci de ani, de când tot merg în această ţară.
În primul rând, atunci când vreţi să plecaţi în Turcia, mare atenţie la asigurarea maşinii. Eu n-am avut-o trecută ca ţară, deşi până acum nu am întâmpinat aşa ceva, dar păţise chiar maica-mea acest lucru şi atunci înainte cu o zi, am tras şi noi un ochi, pe a noastră. Din păcate lipsea şi am avut surprinderea să primesc de la asigurator :
-Nu ştiam că faci, turcii! Daca-ţi luai la firma XYZ, era cu 20 de lei mai scump şi cuprindea şi Turcia.
Am văzut stele verzi la acest răspuns, iar timbrului meu vocal deşi pronunţat, am mai adugat câteva decibeli, fără să mă dezic la momentul acela de statutul de Mariță.
-Dacă, merg des în Turcia asta nu înseamnă că vând blugi şi nici OMO!
Eram un car de nervi, pentru că singura prezentare a acestor agenţi este o listă cu diferenţe de preţuri mai mari ori mai mici între firmele asiguratoare şi că în toate domeniile, nimic explicat. Aia are 750 lei şi cealaltă 1200 lei…cam aşa funcţionează vânzările. Pe scurt, am rezolvat-o în câteva ore, cu un plus de 22 de euro, pentru 15 zile, ca să încheiem şi acest amănunt foarte important. Nu de alta, dar, la Vamă, deşi aveam şi asigurarea maşinii şi acest supliment plătit pentru Turcia, vameşul pe asta s-a uitat prima dată, deşi i-am explicat că asta-i prima asigurare şi aceasta a doua, suplimentară, răspunsul lui a fost : Yoc, Turcia, Yoc! Deci, nu prea-şi bat capul, dacă nu le arăţi cu degeţelul….
Primul contact cu preţurile mărite, de care tot citisem pe grupurile de excursii şi de care ne povestise şi mama, întorcându-se, din Turcia, de la negocieri cu câteva fabrici, a fost primul oraş, Kırklareli, la care noi ne oprim de fiecare dată pentru bunătatea de „ koftele”.
Dacă, anul trecut costau 75 de lire, anul acesta au fost 150 lire, în acelaşi restaurant. Totuşi, servirea şi calitatea au fost aceleaşi. Cele opt koftele vin pe rând, ca savoarea, prospeţimea şi gustul să nu se schimbe la tine-n farfurie sau cum ar zice o cunoştinţă, de mă zgârie la urechi : Am mâncat nişte koftele superbe!
Aceleaşi koftele, legat de preţuri, în Edirne erau înjumătăţite ca şi cantitate şi la preţul de 175 de lire. Asta ca să vă faceţi o idee …ambele restaurante cu vedere la parcare, nici spelunci, dar nici 4-5 stele.
Şi dacă am tot început să vă vorbesc de preţuri şi nemulțumiri, să o iau pe rând….
Am şi eu fixurile mele cu mâncarea şi nu doar cu aceasta, ca atare, avem şi noi nişte restaurante preferate, pe care le atinge piciorul obosit în Marea Turcie,plimbându-ne dintr-un oraş în altul sau cum s-ar zice de ceva vreme dintr-un cartier în altul al Istanbulului.
Nu servesc pui, domuzul sărind din schemă, ci doar vită şi peşte. Că se mai strecoară un koyun, pe ici pe colo este nederanjant, pentru că evit în astfel de cazuri să comand mâncare cu sos şi atunci în friptura gustul nu-i pronunţat iar mirosul de rânced lipseşte total. Adana, urfa, beyti, doner, la capitolul carne nu dai greş indiferent de cât de mofturos ori pretenţios eşti la detalii.
În prima seară….dezmăţ. Am ieşit pe faleza, în Eminonu să căutăm „balâc”, că tot făceau englezii reclamă la sendvișuri de pește, pe Tik-Tok. N-am întâlnit decât nişte improvizaţii, cutii murdare, pe care erau aşezate lămâile şi legumele alegând varianta restaurant, fiind apropiate ca preţ. Am comandat Balik Durum şi o porţie de hamsii, stropite cu un Efes rece, la draft. Peştele mi s-a părut crud, dar hamsia a fost bunicică. Ştefan s-a pronunţa a fi o „ mizerie”.
Pentru locaţia aleasă, 4 persoane am plătit 770 de lire, pe o mâncare modestă. Atenţie!!! În locaţiile din centru, tipsul de 10% este inclus în factură, iar berea e de multe ori mai scumpă decât mâncarea. De aici am purces spre turnul Galata să mâncăm vestitul desert San Sebastian, însă nici nu ne-am putut apropia. Nu ne aşteptam la asta….cozi peste cozi, toată lumea se filma, aşa că am făcut cale întoarsă gândindu-ne să ne întoarcem în altă zi, la altă oră. Clar, seara este imposibil să găseşti o masă. Deci, acest lucru l-am ratat.
Şi că m-am hotărât să scriu despre mâncare, preferata mea fiind Beyti Kebab, o ruladă din carne tocată de vita şi oaie, îmbrăcată într-o mantie de caşcaval, stropită la alegere cu un iart de oaie gros şi acru. Ştefan alege carnea „nude”, doar e bărbat, cât mai iute, pentru asta alegând repetat Adana. Cea mai bună variantă încercată în ultimii ani, a fost un restaurant, pe o străduţă în centrul Tuzlei, unde mâncarea se face la cuptor şi-n faţa ta. Aşa că, într-o zi după 25.000 de paşi, flamanzi, am mers strict în Tuzla pentru acest restaurant. Dezamăgirea a fost foarte mare, pentru că atunci când am comandat Beyti, mi-a venit o ruladă opărită cu sos de roşii, urme de caşcaval şi carnea era nici pe departe tocată. Un fel de Iskender ascuns, specific zonei. Am chemat ospătarul, i-am tradus că ştiu mâncarea şi că vin în Tuzla de mulţi ani. Şi ăsta e adevărul. Imediat mi-a schimbat farfuria şi oricât de prietenos, scuzabil a încercat să fie cât am servit masa, tot nu mi-a ieşit din cap, faptul că a vrut să mă tragă pe sfoară. Mai mult decât dureros a fost că am tăiat şi acest restaurant de pe lista celor preferate. Nu trebuia să mai facem 40 de min, cu metroul, pentru a ajunge în acest loc. Dezamăgitor a fost şi desertul, Kunefe. Era la plic…
Arogant…şi asta o ştiu…
Am dat un nume important din acel oraş şi primul lucru a fost surprinderea pe faţa lui că-l cunoaştem şi a adăugat ipocrit :
-He, he ….îi place alcoolul! Eu, ioc alcool, ioc sigara!
Uite, unde era sfântul…ioc alcool, ioc sigara, dar te trage în piept! Asta zici că era din serialele turceşti, corect şi umil.
Şi da, acel personaj are un restaurant la rândul lui, unde se bea alcool, unde cântăreţ este un bărbat fifty- fifty, aşa cum s-au exprimat chiar ei, iar în pandemie am avut ocazia să mergem cu el, în fel de fel de locaţii ferite de ochiul comun, sau cel puţin aşa ni s-au părut nouă, unde madamele cu batic, vestitele rugăcioase de seara, rupeau ţigara şi dansurile pe manele turceşti. Totul era stropit din plin cu whiskey, hidratarea venind cu câte o porţie de fructe suculente. Aşa că, dacă n-am postat atunci, vorbim acum.
Nu este prima dată, când păţesc acest lucru. Anul trecut în Pendik, la recomandarea recepţionierului am mers pe faleză să mâncăm peşte. Se înserase şi renunţasem la ideea de a mai merge până în Kartal, acolo unde mergem de ani de zile cu familia. Erau două mese ocupate, dar până să intrăm am putut trage un ochi, pe geam la farfuriile celor prezenţi. Am comandat şi noi acelaşi lucru, doar că peştele dorit nu era şi cel adus. M-am mai uitat o dată la farfuria mea, încă o dată pe meniu, pentru a mă asigura că nu chem degeaba ospătarul. Prezent la faţa locului era şi proprietarul restaurantului, care văzând că-l ţin prea mult pe ospătar s-a deplasat la masă. I-am explicat şi lui faptul că mi-a adus alt peste decât cel comandat şi s-a scuzat că nu-l au pe stoc. Am plecat degustată de atitudinea lor, deşi au încercat şi ei să dreagă busuiocul, recomandându-mi şi aducându-mi alt peşte. Nu înţeleg atitudinea turcilor nici să mă baţi. Adică eu comand ciorba de burtă şi-mi vine ciorba de văcuţă, că n-ai tu pe stoc. Mizezi şi pe faptul că-s străini şi că n-ar avea habar. În fine…
Dacă, am mâncat şi ceva bun?
Cu siguranţă..
„ Nea Ismail” din Gara Pendink, are acelaşi durum suculent şi aceeaşi carne aromată, reţeta neschimbată de ani de zile.
Terasele din Heybeliada pline de peste crocant, aşa cum ar trebui să fie, ficatul din Edirne şi el crocant, reţetă minunată, care am încercat să o reproduc şi-n bucătăria mea. Evident că nu mi-a ieşit nici pe departe.
Dacă, anii trecuţi simţeai ospitalitatea, din an în an nu prea mai e prezentă. Acum 25-30 de ani, dacă veneai în vizită la un turc, el îşi anunţă şeful că are „ misafir” şi primea o zi liberă. Noi eram mereu miraţi cât de atenţi sunt. Acum, îi simt indiferenţi, grăbiţi şi fără nici un zâmbet pe faţă, nici măcar cel de complezenţă.
La restaurant, au o regulă de a sta lipiţi de masa ta şi-mi înghit dumicatul, admirându-le uniforma, mustaţa, pantofii, uitându-mă ce ar mai putea pigulii în următoarele 30 de sec. Nu-mi place acest stil şi nu o să mă obişnuiesc niciodată cu el. Aşa fac şi-n Constanţa, pentru că ei nu vor să se adapteze nici cum altor reguli, doar în Eminonu s-au mai obişnuit cu străinii şi abordează o anumită discreţie. În rest, îţi urmăresc şi plasticul de la scobitoare. Dar, acesta nu e singurul lucru ce m-a izbit pregnant în ultimii ani.
Recunosc, da…incomparabile şoselele, sutele de poduri construite la concurența cu turnurile sau blocurile care-ţi iau ochii prin măreţie şi strălucire. Orice e nou e şi frumos. Păcat că nu întreţin acele lucruri, dar noi românii suntem cel mai bun exemplu la deţinut lucruri ciobite ori valori neîntreţinute. Fix aşa e şi la ei.
În afară de alergat şi mâncat pe fugă, am avut să bifăm Kartal cu vestita piaţă de peşte. De trei ani n-am ajuns la ea, aşa că am insistat acum. De pe Insula Prinţilor, unde restul familiei deja se înfruptase cu nişte peşte şi creveţi, asortaţi cu o siropoasă baclava excesiv de dulce, ca să nu le scadă glicemia, am navigat la 80 de lire călătoria, către destinaţia propusă. N-am prins apusul soarelui pe vapor, dar am numărat avioanele ce se ridică de pe aeroportul din Pendik. În 5 min, cam 12.
Iaca, am ajuns şi la piaţa de pește din Kartal. Din faţă îţi alegi peştele şi la bucătărie ţi-l găteşte sau cel puţin aşa se întâmplă atunci când vii cu un localnic, unul de-al casei, care nu trebuie să-si foloseaca prea mult mâinile în vorbire, pentru că aceasta este totuşi o locaţie la 30-40 de min cu metroul din centrul Istanbulului sau 52 de staţii de microbuz până-n Kadikoy.
Am ales restaurantul din mijloc, pentru prima dată, pentru că am vrut să am acea vedere către Marmara, să mă bucur de pescăruşi, pisici şi apus. Primul impact au fost nişte scări improvizate din 4-5 bucăţi de BCA să coborâm chiar în buza apei. În jur plin de chiştoace de ţigări…dar, ce să zic, ca atât am lăudat locul ăsta încât am tăcut din gură, deşi se făcuse linişte în jurul meu.
Am comandat garizi în unt şi am vrut şi lufar.
A intervenit ospătarul să ne recomande alt peşte, care era la preţ dublu şi un pic. Din ce vloguri şi interviuri cu bucătari am urmărit ştiu că în astfel de cazuri să nu mergi niciodată pe recomandarea restaurantului ci să alegi strict ce consideri. În acel moment chiar aveam flash-uri cu fraza asta şi văzând că insistă cu alt peşte, încornorata s-a menţinut pe poziţii.
-Dar, lufarul e congelat…
-Nu-i nimic îl vreau congelat! Stavridele şi garizii sunt proaspeţi!
-Na Pupii, că te luai de mine când îţi aduceam stavrizi de la mare, că-s mici. Ce ai primit aici, zâmbii arogant, Ştefan. Ieşea pescarul din el, acum.
-Hai că-s puţini mai mari…ce să zic şi eu.
Şi-n timp ce rumegam de foame, de nu o mai auzeam nici pe soacră-mea, privesc în stânga, mătura şi foraşul la loc de cinste pe terasă. Îmi ridic ochii din farfurie, dau de lada de gunoi, de o roabă ce se sprijinea pe acolo. În florile din dreapta, care au fost cândva vii, resturi de mâncare şi mucuri de ţigară. Cât despre garizii în unt? Au fost pe lângă unt, îmbibaţi în mult ulei ieftin, din ala de se arde când prăjeşti cârnaţii plini de apă…
M-am gândit că ce combinaţie între maică-mea şi soacră-mea şi-a ales Ştefan. La capitolul observaţie, întrunesc criticile şi observaţiile amândurora la un loc, deci bine că n-am un băiat. M-a poreclit o asistenta în Spital….Observator! Mâncarea în Kartal pe faleză? Bunuţă! Nimic să mă impresioneze ori să plec cu laude admirative. L-am tăiat şi pe acesta din scurta listă sau cum ar spune vlogerul poreclit „ Îmi place să mănânc”:
-Ii păstă medie, dar nu mai vin!
Edirne cu ficatul lui s-a ţinut pe poziţii în această mini vacanţă, dar ne-a turcit la rahat! Am luat şi noi că tot rumânul, cafea, cioco, alcool din acela de mâini şi…..rahat turcesc, de la mama lui.
Am ochit eu că scria că-s de fabrică, cutiile frumoase, legate cu sfoară, ca să nu-ţi cadă din maşină ….astea erau pentru diverse atenţii aduse apropiaţilor. Surpriza a fost acasă, când să deschidem să mâncăm şi noi! Cinci bucăţi de rahat, într-o ditamai cutia, de zici că cineva atentase la el şi s-a gândit să ţi-l înjumătăţească, deşi turcul cinstit cum îl ştim trecuse greutatea corect pe ambalaj!
Diferenţele de preţ între restaurantele din centrul Istanbulului şi cele de la o staţie de autobuz sunt uriaşe. De două sau de trei ori suma. Acum doi ani am mâncat chiar lângă Sfânta Sofia, într-un restaurant cu renume, cu ospătari îmbrăcaţi tradiţional, de la etaj priveai chiar tot centrul, foarte frumos. Am mâncat koftele, şi Adana. Sincer? Cele din Kırklareli, le-au luat de departe. A compensat frumuseţea locului, curăţenia şi faptul că la plecare ţi se oferea un bănuţ suvenir şi nu ne-a grăbit nimeni. De ce zic de grăbit? Turcii chiar de stau cu mesele goale, îţi lasă senzaţia atunci când mănânci, prin prezenţa lor constantă la masă şi pigulirea amănuntelor, că nu te mai simţi dorit în acel loc. Hai, repede!!! Altul la rând….şi tot aşa.
într-o seara eram aşa obosiţi şi flămânzi când am ajuns în Kadikoy, încât aş fi mâncat orice sau vorba turcului:
-Nu meninci, nu gindesti!
Am căutat ceva în zecile de restaurante de pe stradă principală şi parcă toate erau înghiţite. Se ascundeau afurisitele. Acum când aş fi mâncat chiar şi kokerec. Glumesc! N-am avut curaj să mănânc maţe fripte, i-am lăsat această poftă, lui Ştefan. Familia agitată că i-am tot plimbat şi mâncare „ ioc” ne-am aşezat într-un final, la un restaurant care era mai plin. Doar că, atunci când m-am aşezat la masă toate lipeau, murdăria din interior şi de lângă masa, m-au făcut să mă ridic, în 30 de sec.
-Dacă vreţi să mâncaţi aici, putem rămâne, eu o să beau un Ayran în cameră şi aia e!
Şi ne-am ridicat toţi patru de la masă spre surprindera turcului. Vorba lui Ştefan:
-Astea în România, mai ales aici în centru, erau închise imediat! Unde eşti tu, Horică?
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Turcia, de fapt ştiu….de fapt ştim cu toţii sau bănuim.
-Muamer Bey, să-ti povestesc ce mi s-a întâmplat, în Turcia. Nu te-am sunat că ştiam că ai treabă…
-Tu, scrii acolo, Anca, trimiţi la mine pe whatup şi eu minister şi oameni mai departe. Stricat tot mentalite. Nu la fel înainte, tu nu mai plecat singura…pff, turc problem.
-Bine…să mergi să-mi ridici cerceii, de la Marina Bay. Eu scriu, trimit la tine!
Afiyet Olsun
