-Știi că la Moldova, vecinul are baltă?
-Cum să aibă baltă? Păi și cum mai e vecin?
-Păi așa bine! E casa lui, casa lu’ bunică-mea, un teren și balta.
-Păi, nu înțeleg! Casa lu’ bunică-ta e pe baltă?
-Nu! Între casa ei și baltă e un izvor…
-Hai că, deja mă bagi în ceață…casa lu’ vecinu, izvor, baltă…Deci, casa e pe marginea bălții?
-Ce nu înțelegi, ce-ți spun? Vecinul are balta în curte…
-Cum să aibă balta în curte? Iese din casă și e balta?
Așa au început conversațiile noastre acum câțiva ani, când Ștefan îmi povestea de copilăria lui și pescuitul la Eșanca.
-Cum să ieși din casă să pescuiești?
Casa lu’ bunică-sa, dar nu așezată pe baltă…și izvorul…Nu-mi imaginam cum ar fi poziționate, aranjate și care ar fi dimensiunile. Izvorul e izvor, cu pietre, ca-n tabără, balta e mare cât satul, unde să mai stea și bunică-sa și vecinul? Și pescarii? Calcule peste calcule. Deși posed nativ o imaginație bogată, îmi dădea cu virgulă totul. Lasă că văd când ajung!
La fața locului, balta nu e baltă, este iaz. Sincer, până acum câțiva ani nu știam nici termenul de iaz, aș fi denumit-o „o băltică” sau „bălțuță”. Evident, nu era în sfera mea de interes ori să mă lovesc în existența mea de acest termen.
An de an, când am fost la Moldova, preocuparea principală a lui Ștefan era iazul lu’ vecinu’. Dacă Ștefan ar fi avut un iaz asemănător, nu l-ar mai fi interesat Constanța și am fi ajuns să mâncăm în loc de salată boeuf, salată de pește cu aromă de trifoi.
Iazul aparține lu’ nea Gigi sau, mai bine spus, familiei Ailinca, pentru că investiția principală este a fiicei acestuia, Luminița. Și-au făcut și o căbănuță, unde poți să te odihnești, în cazul în care, la o poveste și un butuc ochios, aparatul locomotor nu te mai ascultă. Așa că, rămâi pe iaz, tragi un somn și te reapuci odihnit de băutura preferată a dacilor ori de urmărit undița.
E o plăcere să mergi la iazul din Esanca. La orice oră ajungi, trilurile păsărilor sunt vindecătoare, gălăgia broșcuțelor pentru noi e balsam, mirosul ierbii îl simt cu toate alergiile mele, iar când pluta țopăie copilărește creează tabloul integral prezent în Anotimpurile lui Vivaldi.
Iazul e plin de carașel, ceea ce face ca timpul să treacă mai ușor, dacă ești certat cu răbdarea. Țup, țup-ul plutei poate fi filmat lejer, fiind atât de des. Pentru balansul ăsta, Ștefan se trezea în fiecare dimineață la 5, neținând cont că este în concediu. Îmbrăcat cu ilicul făcut de bunica-sa, de la 10 ani, pantalonii rupți de trening aruncați de mine, păstrați de soacră-mea, șoșonii îmblăniți de curte și cu ochelarii Polaroid, dispărea pe iazul lui nea Gigi din Eșanca, până la ora 8, când eu îmi terminam cafeaua.
-Data viitoare, pune-ți și ceva pe cap! Stai cu spatele ăla gol, nu ți-e frig pe baltă de la ora aia? Apoi, te plângi că ai rămas înțepenit! Nu te-ai plictisit zilnic de pescuit?
Trăncăneam în fiecare dimineață și mă transformasem într-o nevastă clasică, care nu are nici o altă preocupare decât cuta de la cămașă ori firimiturile de pe masă. Privirea lui era tot spre stânga, la iaz, calculând orele când poate să o șutească din nou.
-Unde este Ștefan? Era întrebarea mea pusă prostește în fiecare dimineață. Nu știu de ce mai aveam nevoie de confirmare, că doar știam că-i la iaz.
-Te-a strigat, Ștefan! N-ai auzit?
-Păi, doar ce m-am întors de la el.
-Nuuu, acum!
-Vine el când se plictisește.
Era un compromis reciproc. Eu nu voiam să fiu deranjată de la cafea, stând să-mi vizualizez tabloul din fața ochilor, cu o văcuță într-o poieniță pe deal, Ștefan de la pescuit.
-Anca, Anca, Ancaaaaaa!
-Daaaa, ce-i? Ce s-a întâmplat? Ieșind într-un suflet, din casă la strigătele lui…
-Ce-i cu asta?
-Cum ce-i?
-De unde-l ai?
-L-am pescuit!
-De unde l-ai pescuit? Deși, îl vedeam cu ilic și în șoșoni.
-Din iaz, de la nea Gigi!
-Nu cred! Așa mare?
-Ți-am zis? Ți-am zis, Anca, dacă e pește mare în balta asta eu îl prind?
-Hai să-l ducem!
În fața mea, Ștefan ținea un „crăpălău”de mai mare frumusețea. Și-am pornit spre nea Gigi, în pas alert. Ca să surprind emoția, eram cu telefonul pregătită. Însă Ștefan nu a vrut să i se vadă țolul de „Petrică François”, așa că filmarea de predare a peștelui a omis-o din acest considerent. Poate-l conving până la finalul povestirii să-și adauge în text o fotografie cu țolul de „Măriță bărbătească” ori Axinte de Eșanca.
Curiozitatea ne-a împins să-l și cântărim. Un 2 kg și 480gr pentru micul iaz semisălbatic, unde carașeii de 5-10 cm petrec zilnic, a fost o bucurie și a pescarului și a proprietarului. Și-a făcut damblaua și acum are ce pomeni până la anul, când poate ne vom întoarce.
Într-o localitate unde preponderent locuitorii cresc capre, oi, vaci și neapărat cocoși, iată curajul familiei Ailinca, care a investit an de an într-un iaz fără să se gândească că pot avea rezultate marcante, pur și simplu pentru pasiune. Simplu nu le-a fost, am aflat asta la o șezătoare de seară.
Iazul ăsta din Esanca, în formă de inimioară, în timp poate fi un loc de relaxare pentru o familie la sfârșit de săptămână, până atunci este doar pentru ei. Luminița Ailinca, ambițioasă din fire, are în plan o extindere a iazului pe viitor, în funcție de buget și, de ce nu, înscrierea bălții într-un circuit. Eu cred că va reuși, susținută de cei apropiați.
Am petrecut 10 zile superbe în Eșanca. N-aș vrea să omit la final că am mâncat la nea Gigi cea mai bună friptură de ied și unul din cel mai bun caș de căpriță din viața mea. Caș dulce, cu gust de lapte, fiind la concurență cu cel din Pendik-Istanbul, nu al unui turc, ci albanez.
Să fim sănătoși, până la următoarea întâlnire!
Mulțumim!
