Comuna Suharău

-Doamne, ce frumos este! Încetinește, încetinește! Oamenii de aici sunt conștienți cât de bine face verdele ăsta la suflet?

-Nu cred! E același lucru ca la noi cu marea… O vezi aproape zilnic. Te mai impresionează?

-Capricornul din mine simte doar cu partea de sus, îmi plac dealurile și munții, doar știi, pe când tu te duci spre coadă. Ești atras și de mare.

-Da!

-Ai văzut casa aceea? Mergi mai încet! Oprește, oprește! Trebuie să o fotografiez, cine știe dacă va mai fi în picioare în anii ce vor urma.

Aici, încă găsești case tradiționale. Așa am ținut-o și prima dată și a doua oară când am ajuns în comuna Suharău. După mine aș fi bătut satul la pas, dar Ștefan nu are răbdarea asta. A crescut la țară în această zonă, fiind familiarizat cu tot ce mi se părea mie fabulos. Când mergeam cu părinții în concediu în provincie, îmi amintesc cum mama îmi arăta casele tradiționale și diferențele de la o regiune la alta. Astfel, n-am cum trece impasibilă pe lângă ele acum. Deși, străbunicii de la tataia sunt din orașul Constanța, asta nu înseamnă că nu mi s-a inoculat respectul și frumosul satului românesc.

Dacă aș avea o putere mare să conserv aceste case… Localnicilor ce vin cu idei de afară și-și construiesc case mari, fără personalitate, fără o arhitectură specifică zonei, pierzând caracterul tradițional, le-aș spune doar atât:

-Construiți ce vreți, făliți-vă cât puteți, dar lăsați în curte și fărâma aia de casă bătrânească. Îngrijiți cât puteți, că-i tare păcat de ea. Acolo-s rădăcinile, acolo-i seva!

N-am realizat cele mai bune fotografii ale acestora, le prezint aici așa cum le am, însă le-am admirat cu toată ființa mea. Am remarcat puternicul verde și albastrul strident ca al lipovenilor din Jurilovca, doar că aici îmbracă toată casa și nu doar la ferestre ori ușa.

Curțile abundă de bujori cărnoși și bătuți. În această perioadă, salcâmii te amețesc cu mirosul lor, iar mușcatele sunt aproape nelipsite de la ferestrele caselor. Toate culorile, toate miresmele, dealuri, copaci, case, iaz, biserică veche/nouă, povești, pește, berze, pescăruși și multă clorofilă, cuvânt descoperit în clasa a-V-a și folosit în abundență de un ziar, două, șapte, nouă despre Suharău.

Cum stăteam eu așa, pe balta Suharău, supărată pe novacul ce-mi făcea semne cu coada, remarc pe deal o clădire albă, impunătoare, de se vedea de la o așa distanță mare și-l întreb pe administratorul iazului:

-Dar, ce-i acolo? Conac boieresc?

-Aaa, nuuu… este biserica nouă. Avem și o biserică veche de la 1700…

-Oh, da? Ia să mergem să o vedem și noi.

Așa am aflat de biserica veche. O fi cea nouă frumoasă, impunătoare, dar nu prea suntem interesați de ce este nou. Așadar, am purces spre deal. Ulița era goală, oamenii ascunși prin case, doar florile din curți te salutau. Nici n-ai fi zis că-i a treia zi de Paște. N-au bancă la poartă să mai schimbe o vorbă. În stația de autobuz am surprins doi bătrânei, care gesticulau când povesteau. Ori erau surzi ori așa credeau că se fac înțeleși. Pălăriile lor se asemănau cu ale sătenilor de la munte.

În dreapta urmele unor magazine particulare, probabil înfloritoare în ’92-2000, care au ieșit la pensie între timp. Doar la barul sau pizzeria din stânga era ceva animație.

La intersecție, pe platoul din centru, lângă primărie se află o troiță de piatră… Se spune că numele comunei Suharău vine de la „suhat rău“, adică pășune rea, denumire dată probabil din cauza fânețelor nu prea roditoare din zonă.

Satul are însă rădăcini destul de vechi, ce merg în istorie până în timpul domniei lui Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare, cel otrăvit de soția sa Stana, fiica lui Neagoe Basarab. Moldova este împânzită de biserici declarate monumente istorice, iar biserica de lemn din Suharău, județul Botoșani, face parte din ele. Are hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“ și a fost înălțată la 1793 de călugărul grec Ananios Savastios, într-o vreme în care moșia Suharăului era închinată mănăstirilor de pe muntele Athos. Bisericuța este simplă, construită din bârne de stejar, din pădurile locului „încheiate până și cu bolta“, așezate pe o talpă de stejar, având temelia și soclul de piatră, iar acoperișul de șindrilă. După o sută de ani de la înălțare, biserica a fost tencuită atât la exterior, cât și la interior, pentru o mai bună protecție. Tot atunci s-a pus tablă zincată peste șindrila de pe acoperiș. La 1897 a fost ridicată și mica turlă din lemn și tot atunci bisericuța a fost resfințită, primind și cel de-al doilea hram, al Sfântului Ilie. Pridvorul a fost adăugat construcției în anul 1942. Din ansamblul bisericesc face parte și clopotnița de lemn, ridicată în curte în același an cu lăcașul.

Atunci când o vezi, chiar te întorci în timp. Nu știu de ce aveam impresia că-s în America, secolului trecut, deși cum am spus mai sus ea este ctitorită cu încă un secol în urmă. Poate că era din lemn, poate prezența celor doi copaci falnici… nu știu, filmul din imaginația mea acolo o amplasa și parcă vedeam cum vin femeile la slujbă, îmbrăcate în rochii gri cu șorțuri albe… în fine. Niciodată n-am avut această viziune la o biserică ortodoxă. În curtea bisericuței sunt îngropați preoții vremii. Aș fi vrut să citesc câteva informații despre aceștia, dar oricât am căutat pe Google nu am găsit nimic. Poate îmi lăsați câteva informații în comentarii.

Când am ajuns noi, bisericuța era închisă, cu lacătul pus. Într-o liniște mormântală, m-am apropiat de geam poate văd ceva prin el. Prin repetiție, am să folosesc din nou cuvintele simplitate, frumusețe. Pragul de la intrare era tocit și mă gândeam, câți oameni au pășit pe el cu bucurie și câți cu durere nemărginită, de-a lungul atâtor ani? Simbolistic, el marchează delimitarea celor două realități: înăuntru/afară. Câți n-au lăsat vechiul în spate și au intrat în curățenie. Pe micul geam al ușii am văzut că biserica nu e pictată.

Am citit însă că în interior se află icoane foarte vechi. Poate data viitoare o găsim deschisă. Acum, că am tastat și căutat informații despre ea am aflat și de existența altor biserici de lemn din zonă, care ne sunt în plan, pe viitor.

-Știi cine-i din Suharău? M-a întrebat Ștefan, părăsind acest loc magic, unde pe alocuri timpul a stat în loc.

-Cine?

-Taică-su Simonei!

-Îmi amintesc, când am stat astă vară în foișor și a povestit că satul natal e lângă al maică-tii, dar nu mă așteptam să fie chiar Suharău. ….. Când m-am întors în Constanța l-am sunat imediat.

-Alo, ce faceți domnul Vieriu? Știți unde am ajuns? La Suharău de unde sunteți dumneavoastră. Nu-mi povestiți și mie câte ceva despre locul copilăriei?

-Ei, Anca… Am plecat de copil din sat, la 15 ani. De fapt, eu sunt din Oroftiana de Jos.

-Cum vi se spunea copil? Al cui erați?

-Pe tata îl chema tot Ștefan ca și pe mine, doar că mie îmi spuneau Fănică a lui Vieru pentru că omiteau un “I”. Nu puteau spune mulți V-I-E-R-I-U și m-am transformat în VIERU. La 15 ani am plecat din sat, la școală la Fălticeni și-am făcut horticultură. Ooo, aveam mulți prieteni acolo, mă stabilisem bine de tot.

-Cum ați ajuns în Constanța?

-Am plecat în armată, repartizat la Medgidia.

-Apoi?

-Aveam un văr stabilit aici, lucra în port. Voia să mă însoare cu fata unei vecine. Și-l aud cum se amuză în telefon.

-Acum sunt gloabă bătrână, dar să știi că nu eram de colo, eram tare frumușel tânăr.

-Păi și acum sunteți! Ochii dumneavoastră, pielea întinsă, rumenă, n-ați zice că vă apropiați de 80 de ani…

-Am fost 5 frați acasă, ne-am împrăștiat prin țară, eu am plecat la Constanța, doi în București și o soră și-un frate au rămas pe loc. Pe sora cea mare am iubit-o mult, ea a rămas acolo.

-Ce-mi mai povestiți?

-Oooo… De Paște, trei zile se făcea horă în centru. Cânta fanfara! Avea neapărat 7-8 insi. Tata îmi promitea că dacă-s cuminte îmi cumpără pălăriuța verde, cum era pe atunci… Ce mândru și bucuros eram când am primit-o. Apoi mergeam cu spartul ouălor. Dacă aveai de bibilică erai cel mai tare. Dacă oul îți era spart, musai trebuia să-l dai. Nu încăpeau discuțiile. Ți-l și lua. Așa era regula! Toată mâncarea o făcea mama, afară, la cuptor. A încercat Simona mea să facă anul acesta pască, dar nu… ce gust avea pasca aia. Se făcea din două tipuri de brânză…

-În Dobrogea nu se face pască..

-Da, aici nu este obiceiul ăsta.

-În Darabani, de unde-i soacră ta se făcea târg de animale. Plecam de noaptea să nu ne prindă căldura pe drum. Eram mai mulți tineri. Dacă mi-e dor de ceva e de pădure… Anca și ce verde, ce miros… Dumnezeule, cum se auzeau păsările. Erau gheonoaie multe. Știi ce-s alea?

-Știu cuvântul, e din simbolistica românească, femeie rea, dar ce să caute în pădure?

-Nuuuu, un fel de ciocănitoare, dar gheonoaia are penajul verzui, celelalte-s cu maro. Adunam și zbârciogi.

-Cum ați spus?

-Spârcorgi?

-Zbârciogi, Anca. Sunt ciuperci. Adunam chitarci și opintici. A trebuit să-l pun să repete de câteva ori denumirea acestor ciuperci, pentru că jur, dacă am auzit vreodată de ele. De fapt, o singură dată, pe timpul lui Ceaușescu, știu că am mâncat bureți de la țărani și o dată murați, acum doi ani, dar n-au fost pe placul meu. În rest doar de la market.

-Îmi plouă în gură când îmi amintesc de bureții ăia. Mai buni decât carnea de o mie de ori, făcuți la cuptorul de afară și ei… Offf Cu cât povestea mai mult cu atât dorul i se simțea în glas. Și ca să se dreagă puțin, schimbă subiectul…

-Știi ce mă enerva când eram puști? Că mergeam la bal, cum ți-am spus. Fetele veneau musai însoțite de mame. Moțăiau alea pe scaun, toată noaptea. Ha, ha, ha… unele sforăiau. Ce stăteau babele alea pe acolo. Cât dormeau ele, noi eram cu fata pe afară… Dintr-o dată nu mai era taică-su Simonei, era puștiul ce mergea la horă. Continuând tot cu partea feminină, completa:

-La Prut veneau rusoaice să se scalde. Mă uitam de departe, că eram mic.. se scăldau și de la noi, apoi plecau fiecare în țara lui…

-Hmm, am zâmbit în spatele telefonului..

-Să nu uit! Din pădure culegeam melci și îi făcea soră-mea cu mărar și smântână… Ce dor îmi e…

-Cum o chema pe sora dumneavoastră?

-Maria Oanea! A murit acum câțiva ani, pentru cine și la cine să mă reîntorc în sat? Am simțit cum conversația se apropie de sfârșit, atunci când a fost pronunțat numele surorii. Îmi luasem doza de povești din Suharău.

-Ochii, ochii domnul Vieriu, nu vi-i ia nimeni. Nici nu cred că s-au schimbat din tinerețe. Poate vă recunoaște cineva din sat…

-Poate…

Citiți și despre Iaz Suharău aici