Casa natală academician Leon Dănăilă

Atât

Să-ți amintești

chipul cerșetorului

palma cu un banuț

rotindu-se trist prin aer

ploile

șiroind pe pereți

gustul de mucegai

la intrarile în ganguri

să-ți amintești

ftizicii doborâți de ceață

mâlul de sub zăpezi

în așteptarea soarelui.

Victor Teișanu – Mizez pe tăcere

Într-o zi de mai cu miros de salcâm și cu angajamentul de a ne întoarce acasă, în Eșanca, cu sticlele de bere Suceava, am oprit în fața casei natale academician Leon Dănăilă. Am făcut intenționat această paralelă între preocupările zilnice ale noastre și locul unde aveam să poposim.

Pe strada principală, aproape de centrul orașului Darabani, este casa părintească, locul unde a copilărit și a trăit adolescența acest Mare OM. Ce-i drept, vizita a fost în Săptămâna Mare, iar aceste cuvinte vin mai târziu deoarece am tot stat și m-am gândit cum aș putea să-mi fac curaj sau dacă sunt vrednică și în măsură să realizez această scriere.

Casa părintească a fost donată primăriei. Nici un indicator în oraș nu te îndrumă către ea. Mi-au atras atenția busturile albe din curte ale academicianului și preaiubitei soții și astfel am aflat de existența casei, acum trei ani. Casa este transformată în muzeu, însă nu se încadrează în acest statut din cauza birocrației din Romania. Singurul ce se ocupă de ea este scriitorul Victor Teișanu, prieten cu doctorul Dănăilă. Ca să poți să o vizitezi, apelezi numărul de telefon de la intrare. Ne-a răspuns imediat și am fixat o întâlnire într-o oră, timp în care noi am mers spre cimitirul evreiesc din Darabani. Acesta avea lacăt la porți, si am fost dezamăgiți că nu am reușit să smulgem câteva povești de viață.

Casa natală academician Leon Dănăilă, la exterior, este una simplă, îngrijită, iar curtea abundă de flori, așa cum sunt toate în această regiune. La intrare este un hol lat care separă celelalte camere. Aici sunt prezentate tablouri ce aparțin medicului, cumpărate de-a lungul timpului ori primite. Nu mă așteptam să văd atâtea opere de artă și gândul m-a dus imediat către Muzeul Dinu și Sevasta Vintilă din Topalu, Constanța. Aici găsești operele marilor pictori Nicolae Tonitza, Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuță, Dan Hatmanu, Ion Musceleanu și alți artiști cunoscuți în branșa oamenilor de cultură. O mică statuetă, semnată Frederic Storck, stătea ascunsă în dreapta, flancată de ușa ce dădea în Camera Științei sau mai bine spus Camera Premiilor. Cele mai importante distincții erau înrămate, însă sute de alte diplome, studii, scrieri, puse pe jos, într-o ordine știută, palpabilă doar de profesorul Teișanu, conștient de valoarea acestora, dezamăgit de spațiul de care beneficiază, de lipsa de interes a altor instituții de a le păstra și arăta generațiilor viitoare. În muzeu, cum am spus, multe stau înghesuite pe dușumea, nemeritând această soartă după o viață a medicului dedicată științei și muncii. „Pentru mine viața înseamnă ceilalți” sunt cuvintele doctorului, demonstrând până la această vârstă prin fapte iubirea de oameni. Neurochirurgul Dănăilă se află în primii trei medici din lume care a operat cele mai multe anevrisme. Suntem atât de mici în fața dânsului… mici, mici!

Camera din stânga este alocată lucrurilor ce au aparținut familiei: pat din lemn, o sobă, aparatul de radio vechi, blidarul cu vase, oglinda și două rafturi cu cărți. De la tatăl lui s-au păstrat mașina de cizmar și un calapod. Rafturile cu cărți sunt mult spus, conținând doar câteva sovietice, alături de manualele vremii și caiete din clasele primare. Toate păstrate într-o formă excelentă și după 80 de ani, atinse doar pentru risipirea prafului. Această cameră redă atmosfera acelor timpuri, introducându-te adânc în copilăria și adolescența academicianului prin simplele povești redate cu atâta emoție de scriitorul Teișanu. În tinerețe medicul fuma, dar din respect pentru familie se ascundea în curte, având la el o scrumieră în formă de opincuță pentru a arunca scrumul. Această opincuță încă e păstrată pe rafturi, lângă cărți.

Din camera aceasta se intră într-o alta, îngustă, cu un cuptor, ce avea si rolul de pat, acolo unde dormeau cei trei frați Dănăilă, având în trecut o fereastră ce dădea în locul unde era văcuța familiei, responsabilitatea copiilor fiind de paznic al ei. Familia a reușit să întrețină cei trei băieți la școală să facă studii superioare, unul medic, altul chimist și un matematician.

Doctorul Leon Dănăilă, așa cum amintește în toate interviurile, a făcut parte dintr-o familie modestă, tatăl cizmar la bază, fără școală, se ocupa de muncile câmpului, mama cu doar 4 clase primare, de casă și copii. A prins foametea din ’46-’47, hrănindu-se cu scoarță de copac, supraviețuind prin cerșit, salvând de multe ori familia cu bucata de mămăligă ce i-o aruncau alții. Foametea de după război mi-a fost povestită de bunicul, când mergeau în urma vagoanelor de marfă și adunau porumb, bob cu bob, toate acestea plecând către Rusia. Temperaturile în Moldova acelor ani au ajuns și la 61 de grade Celsius, ceea ce a generat o cumplită secetă. Lipsa alimentelor a dus la moarte, canibalism, necrofagie, dezumanizare. Mulți copii, pentru a supraviețui, au fost trimiși în Dobrogea ori sudul țării. Doctorul, fiind mai solid, a supraviețuit, dar nu uită acele timpuri, povestind de câte ori are ocazia, în numeroasele interviuri ce abundă în ultima perioadă. De aici a plecat, prin ce a trecut și unde a ajuns…

Nimic în viață nu l-a dat bătut. Normalitatea și acceptarea tuturor răutăților oamenilor nu l-au schimbat. De la șicanarea și piedicile puse de către profesorul Arseni, care a sperat că Leon Dănăilă nu o să se mai întoarcă de la studii din America, încercând să scape de el, trimițându-l să opereze într-o clădire dezafectată și fără instrumentarul necesar intervențiilor chirurgicale până la pierderea premiului Nobel, datorită lipsei de susținere a mediului academic românesc. De amintit aici, că în anul 1996 a publicat o lucrare, din fonduri proprii, în care introduce teoria conform căreia boala Alzheimer poate fi cauzată de niște proteine prionice care se înmulțesc în absența ADN-ului. Studiile i-au fost refuzate în țară și în afară. Un an mai târziu, în 1997, un american obținea Premiul Nobel pentru lucrările referitoare tot la proteinele prionice, fiind aceleași teorii pe care doctorul Dănăilă le consemnase în lucrarea sa în 1996.

Trădări

Trup

alcătuit din trădări

câte iscoade

îți cutreieră somnul

câte

fețe smerite

cu false daruri

pândesc pe malul opus

și ritualic

toate

lăsând în urmă

dâre subțiri de sânge

Victor Teișanu – Mizez pe tăcere

Încă activ la cei aproape 91 de ani, a efectuat până în prezent peste 40.000 intervenții chirurgicale, dintre care 14.700 cu microscopul operator și 715 cu laserul. Deține 18 brevete de inventator și a publicat 61 de cărți și tratate, acest umil copil de țărani din târgul Darabanilor a ajuns chirurg de talie mondială, în primii 500 de genii ale secolului XX.

Nu a uitat însă de “răsplata dărăbanenilor”, atunci când a dorit să plece la studii în New York și i-a trebuit o caracterizare, pentru a deveni membru de partid, condiția ce trebuia îndeplinită pentru părăsirea țării. I-au dat cea mai proastă caracterizare, emițând în scris că tatăl acestuia a fost mare susținător al legionarilor, norocul venind ulterior din a doua încercare de obținere a unei caracterizări, de la un alt consătean, prieten cu dânsul. Ar fi ratat plecarea la specializare, într-un moment când tumorile în România se scoteau cu degetul, iar rata de mortalitate a românilor cu probleme neurologice era de 50-60% în comparație cu Vestul, de doar 5%.

Claritatea și detașarea cu care vorbește de trădări, greutăți, obstacole nu poate fi decât a omului într-o simbioză clară cu Divinitatea. Această uniune aproape perfectă se regăsește în Camera Credinței, acolo unde viața se împletește cu căutarea sensului și inteligența cu acceptarea. Alături de icoane vechi și foarte vechi, stă grăsunul Buda, iar pe partea dreaptă, multe statuiete din îndepărtata lume, amintiri notate conștiincios cu stiloul, pe o bucățică de hârtie:

“Cumpărate de mine din jungla Malaysia 7-17 decembrie 1979”

Sfântul Ioan Iacob la Neamț este menționat de profesorul Teișanu cu mândrie și prezentat fragmentat elevei din mine atât cât să-mi stârnească curiozitatea și să mă facă să recurg la studiu individual.

De notorietate este credința academicianului Dănăilă, de aceea și prezența atâtor icoane semn de prețuire și mulțumire din partea pacienților. El singur povestește că-și face semnul Crucii cu limba, mâinile fiindu-i ocupate cu instrumentarul, atunci când sufletul și neputința i-o cere. Nu s-a culcat niciodată pe-o ureche, lăsându-se ajutat doar de Divinitate, așa cum au făcut-o multe din colegele lui ce au picat examenul la Medicină, alocând mai mult timp rugăciunii la Sfânta Parascheva, în detrimentul mersului la bibliotecă, pentru care a optat dânsul. Undeva balanța trebuie echilibrată și asta a înțeles foarte bine, rugăciune fără studiu neexistând.

Rigiditatea unui preot ortodox ce a călcat pragul acestei case-muzeu a mers atât de departe încât să fie deranjat de prezența în aceeași cameră a lui Buda și a statuietelor din Africa, ce reprezintă corpuri goale, alături de Mântuitor. Iubirea aproapelui este combătută prin astfel de mesaje, mai ales când vin de la cei ce sunt considerați având calități morale și spirituale. De ce n-ar sta Buda la o discuție cu Iisus, în timp ce le sunt aduse sacrificii animale de către vânătorii din Africa? Eu îi văd într-o comuniune perfectă pe toți. Ce se distrează ei pe seama lacunelor și inflexibilității omului.

Despre penitență

Dacă plângi continuu

dacă vorbești în șoaptă

dacă mori

pe coridoare de clorofilă

dacă visezi

nopți la rând un munte

cu spinarea bombată

precum a eremitului

atunci

abia atunci vei vedea

o albă lumină

păscându-ți urmele.

Victor Teișanu – Mizez pe tăcere

În casa natală academician Leon Dănăilă mai există o cameră, cu portrete ale academicianului Leon Dănăilă, un goblen ce a aparținut soților Ceaușescu și multe alte povești. N-am fost în stare să scriu două cuvinte în cartea de oaspeți, pentru că am fost fermecată de dăruirea, devotamentul și înălțimea cuvintelor pe care le-a avut scriitorul Teișanu la adresa doctorului Dănăilă. Asta nu înseamnă că n-am remarcat superficialitatea unor turiști, care au lăsat mărturie că-s interesați schematic și-n loc de numele Dănăilă au scris Danilă. De la Prepeleac până la Leon e cale lungă, însămânțată din plin cu multă educație cultivată toată viața, dar doar de un singur personaj.

Sunt uimită cu câtă smerenie este primit în zecile de podcasturi, însă modestia cu care este înzestrat academicianul face ca acest muzeu să nu fie pomenit în nici un interviu, deși toată lumea ar trebui să-l cunoască. Toată suflarea intelectualității ar trebui să conserve cu responsabilitate documentele, ce zac într-o ordine fără suflare, sufocate de spațiul mic alocat.

A iubit atât de mult Darabaniul, încât aici a hotărât să se întoarcă spre drumul final. Marea lui iubire, soția Alexandrina Dănăilă, l-a părăsit în 2006 și este înmormântată în această localitate.

Când oare

Iubirea

mereu în procente inegale

aidoma picăturilor de ploaie

pe acoperiș

și lacrima

cu degete răsfirate

gata

să-și părăsească izvorul

când oare

voi fi cel puternic

iubind

fără nimic la schimb?

Victor Teișanu – Mizez pe tăcere

Am intercalat intenționat aceste minunate poezii, pentru a mă închina metaforic, în fața domnului Teișanu. Ne-a acceptat în muzeu cu Louise, prezentarea n-a fost liniară, ci abundentă, elegantă, pe alocuri amuzantă, încheind-o într-o complexitate ce ne-a făcut să ne simțim ca într-un film 4D, trăind și simțind totul.

Am rămas surprinsă să citesc cum îi este contestată prezența în Uniunea Scriitorilor de către „niște ziariști”. Tot ce am citit mi-a plăcut și m-am simțit în largul meu, în prezența unui intelectual de provincie. Timid, ne-a spus că nu-i cel mai prolific poet, însă îl contest.

Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus-

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus

Mihai Eminescu – Criticilor mei

Maculatura ce ne este prezentată în ultimii ani, de către curentul spiritual New Age, unde orice tăntică își descrie stările trăite sau inventate, neapărat într-o carte, mă face de multe ori să renunț și eu la a mai tasta.

Atât de caldă i-am simțit prezența, prin urmare, la orice întrebare despre Darabani îmi venea să-l sun. Deja îmi imaginam cum îmi povestește la un ceai, despre o altă lume de care mi-e dor.

„– La ceas de seară, mai, cu un vin pelin în față, după o slujbă de Înviere în cel mai păcătos și frumos loc al litoralului, Vama Veche, pictorul se întorsese de la spălat vase din Nicosia. Fusese o iarnă blândă în Cipru și se pregătea de o nouă expoziție în Japonia. Până atunci noi îi savuram poveștile, atrași de contrastul prezentului.”

Calvar nesfarsit

Poți gesticula

peste febra saloanelor

dar poezia

rămâne un calvar nesfârșit

îi pui

inelul pe deget

o prinzi de după umeri

într-un efluviu de tandrețe

câteva luminițe perforează

bezna

aștepți la usă-

poate vei fi recunoscut.

Victor Teișanu – Mizez pe tăcere

Vă mulțumim pentru această minunată vizită la Casa natală academician Leon Dănăilă

__