Limanu
-Ştii cât te băgă oamenii în seamă?
-Fix când şi cât au nevoie de tine.
Iar au postat ăştia pe Facebook, toate citatele maneliste, despre prieteni, neamuri şi viață, mi-am zis de fiecare dată în gând când vedeam astfel de postări. Dar, iată că, mă lovesc şi eu de asemenea situaţii. Uneori mă amăgesc, alteori comentez sau bârfesc ar fi mai corect spus şi pe față, alteori doar remarc şi trec impasibilă peste ele.
Acum câteva săptămâni, au venit doi clienţi la firma să le tăiem un bloc de polistiren. Printre comenzile la care lucram, i-am strecurat şi pe ei. Atunci când vii în firma începem să ne cunoaştem şi fiecare îşi spune povestea. Cum era o dată la magazinele de cartier. Din vorbă în vorbă aflăm că se ocupă cu plimbările cu barca pe mare şi acel polistiren le este util atunci când o acostează la mal, să nu se lovească direct. Asta, dacă am reţinut bine, dacă nu, n-are nici o importanta la ce o folosesc ei. Cert este că ni s-a făcut o invitaţie, cu schimb de telefoane să mergem şi noi, la Limanu, acolo unde le este acostată ambarcaţiunea, să filmăm şi să luăm o gură de „vânt din pupa”, urare ce-am înţeles că nu se mai aplică în zilele noastre. Invitaţia o dată făcută, am luat-o de bună, aşa că după ce am verificat viteza vântului, într-o zi de vineri pentru sâmbătă, am sunat la unul din „ băieţi”. N-a răspuns…Am zis:
-Deh, o fii omul plecat cu barca şi nu aude. Lasă, că-l sunăm şi mâine când ajungem!
A doua zi, ne-am îndreptat voioşi, ca nişte pionieri spre Limanu. Despre Limanu, ştiam aşa puţine…O comună, lângă Mangalia. Am fost la un moment dat, acum vreo 15-17 ani la un restaurant pe acolo, dar prea multe nu-mi amintesc. Când am ajuns în port, puzderie de maşini.
-Auzi? Tu vezi ce-i aici şi noi habar n-aveam?
-Păi, cine să ştie Anca?
După ce am ajuns în port, am mai făcut o a doua sau a treia încercare de a da de „băieţii cu barca”.
-Ieşim cu barca pe mare, e cu dormitor, pescuiţi, vedem apusul….e superb…
Asta-s câteva cuvinte ce-am reuşit să creionez acum, la un puf de ţigară. Poveşti şi descrieri de parcă auzisem pentru prima dată de yahturi sau de mers cu ele. I-am lăsat să-si spună povestea. În fond, încercăm să promovăm Dobrogea şi să aducem iubitorii de vacanţe din Bulgaria şi Dubai, la noi. Glumesc! „Meargă-se” acolo, la mall.
Ce să zic? În port tare frumos. Un mini hotel de lemn, două restaurante tot de lemn, intim, linişte, am fost plăcut surprinşi.
Şi dacă „ bajetul” nu ne-a răspuns nici a doua zi, am dat cu „ cioc- cioc”, la administraţia portului.
Umili, ca nişte elevi atârnaţi pe holul spitalului în practică, băturăm la uşi.
-Ştiţi, noi suntem, avem…de fapt suntem mici, avem un blog, dar…trebuia să ne întâlnim…
A fost un amalgam de cuvinte înşiruite, cu zâmbete şi emoţii, pentru ca nu am fost niciodată într-un loc privat să cerem voie să filmăm ori să vorbim despre el. Ne-am cam fâstâcit, până când am obţinut o carte de vizita ca să revenim zilele următoare pentru a sta la discuţii, pentru a ne descrie locul unde ne aflăm, în detaliu. Am lăsat şi nişte filmări din portofoliu şi am avut credinţa şi speranţa că poate administratora o să citească şi ce scriem. Deja se punea de o promisiune cu:
– Rămâneţi o noapte la hotel, ieşim şi facem filmări cu barca…
Pomanagii nu suntem, doar că nu ne-am lovit niciodată de astfel de oferte, fiind chiar uimiţi.
Încântaţi nevoie mare, după țeapa ce o primisem de la „băieţii cu barca”, adminstratora chiar ne-a indicat să mergem după hotel, să facem un tur, să ridicăm drona şi să-i arătăm şi ei ce am filmat, mai apoi…
Eu m-am aşezat pe o bancă, încântată de ce auzisem mai devreme, de peisaj, de loc, linişte şi cum zăceam eu aşa, sau contemplam mai frumos spus, iaca din curba, trece o barcă cu motor cu muzica la maxim:
„Toate diamantele
Le cumpăr pentru tine
Le cumpăr că meriţi
Toată dragostea s-o simţi.”
Mi s-a tăiat de tot luxul, de comparaţia cu Cannes, de toată povestea ce mi-o creionasem până atunci.
-Până şi aici manele?
-Peste tot şi la toţi!
-Ommmm, Ommm…ooOO, ooOO…
Atârnată de banca aia, în timp ce Ştefan cu drona bâzâia pe sus, am văzut că se pregăteşte un spaţiu de nuntă şi o doamnă ce-a ieşit pe terasa casei. Am intrat în vorba cu ea şi ne-a invitat la o cafea cu bonus de negresă. Cred că am stat o oră la poveşti, soţul dânsei fiind plecat şi el pe mare cu barca. Chiar ne-am simţit relaxaţi şi gazda foarte primitoare. Să iei nişte străini să-i aduci în spaţiul tău, să-i şi ospătezi, nu prea se mai întâmplă în zilele noastre.
Am înţeles că este un loc retras, sau cel puţin a fost, acolo petrecându-si timpul persoane ce nu vor să fie deranjate de marea de oameni şi cu un anumit buget. Una e să asculţi „diamantele” la terasă, alta pe barcă. Sună mai a soft, dar tot aceleaşi versuri. Parol!
Am plecat într-un final, după ce ne-am tras cadrele, nu înainte de a mai întreba o dată administratora, când să ne întoarcem ca să nu deranjăm şi să aibă timp de noi. Ne-a răspuns pe fugă:
-Marți! Mă sunaţi şi-mi arătaţi filmarea să văd daca-s de acord.
Am plecat din port la al doilea obiectiv Peştera din Limanu.
Ştiam de existenţa ei, dar nu ajunsesem niciodată.
Până la peștera, greşind drumul, am dat de o cadă de duş în copac. Probabil oamenii au vrut să stea la umbră şi ce s-au gândit? Hai, că-mi pun cada să mă adăpostesc. Pe lângă cadă, resturi de grătare, uşoară mizerie acoperită de vegetaţie.
Peştera este uşor de găsit şi se vede şi de la sosea. Noi am pus gps-ul şi am găsit-o imediat. Intrarea este flancată de ierburi înţepătoare şi cu greu mi-am făcut curaj să cobor în pestera. Tot avântul mi-a fost luat de mirosul de excremente şi prezenţa lor chiar de la intrare. Pungile de cipsuri, resturi de îmbrăcăminte arăta respectul cel avem pentru astfel de locuri.
Peştera de la Limanu numită şi Caraciocola este cea mai lungă pestera din Dobrogea. O poţi vedea, dacă te încumeţi să treci de fecale prin toate labirinturile ei. Circulă câteva legende despre ea, una fiind de pe vremea dacilor. Se pare că aici s-au ascuns dacii, cu animale cu tot din calea romanilor fiind şi un loc de practicare a ritualurilor religioase. La intrare bolovanii erau sculptaţi în chipuri umane, cu trăsături clare: ochi, nas, gura, de aceea peştera a fost numită şi „ La Icoane”. Noi n-am văzut nici un chip la intrare, dar aşa se scrie. Specialiştii spun că Peştera Limanu are o lungime de 3400 de metri, una din ieşiri fiind pe teritoriul bulgăresc, deşi nu înţeleg calculele lor, pentru ca pe harta, distanţa între Limanu şi Vama îmi arăta că ar fi de 8700 de metri. Deci, „peştera fără capăt” are un capăt, indiferent dacă iei în calcul distanţa rutieră ori pe drept.
Informaţiile le am citit în Infoland şi un foarte bun articol găseşti în Formula AS. Nefiind accesibilă publicului, nu-ţi rămâne decât să răsfoieşti internetul pentru mai multe fotografii şi detalii, de altfel foarte frumoase. După mine este doar o locaţie cu care să ne mândrim pentru prezenţa şi atât, nu are sens să ajungeţi, că va pierdeţi vremea. Măcar mi-am satisfăcut o curiozitate ce o aveam de peste 20 de ani.
Deci, bifarăm din judeţ şi această peșteră. Asta-i ca şi cu Bisericuţele din Cretă de la Murfatlar. Le avem, dar nu vi le arătăm, însă pe internet, dacă scrii întrebarea „ Ce să vizitezi în Murfatlar?”, evident că apar.
De acolo ne-am intreptat către „Delta din Limanu”. Oameni la pescuit şi regretul lui Ştefan că nu avea undiţele la el. Am dat de un loc stâncos, cu văcuţe la păscut, lebăduțe elegante, insecte gălăgioase, pomi plini de corcodele…o încântare a simţurilor. În timp ce Ştefan filma cu drona, nu m-am abţinut să nu intru în vorba cu un pescar. Vorba s-a lungit şi-n 10 minute, al meu pescar fără undiță, primii una, din mila Domnului. Venea carasul în undita, că guvidele la Canal acum 3 ani. Bine, nu la Ştefan, deşi era la doar 3 m de cel ce prindea. Am stat peste o oră la poveşti pe diferite subiecte şi abia mi-am convins soţul să lase pescuitul să ne continuăm drumul. Deci, încă întâlneşti şi asemenea pescari.
La întoarcere am luat-o prin comuna să vedem şi noi Centrul. Primăria, un bloc de 4 etaje, două case mai vechi, frumoase şi un Monument al Eroilor, căzuţi în Primul Război Mondial.
Pentru cinstirea celor ce și-au jertfit viața în război, autoritățile și constănțenii au ridicat monumente comemorative. În perioada imediat următoare războiului, s-a constituit un comitet de iniţiativă format din: primar, învăţător, preot, şef post jandarmi şi alte persoane cu activitate patriotică recunoscută pe plan local. Fondurile necesare construirii monumentelor se adunau prin contribuţia cetăţenilor localităţii și a altor persoane sau instituţii. Se alegeau apoi proiectantul şi constructorii, un sprijin important primindu-se din partea Societăţii “Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, redenumită Societatea “Cultul Eroilor” din anul 1927.
În perioada 1919 – 1938, în judeţul Constanţa au fost realizate 44 monumente, cel din comuna Limanu, realizându-se în anul 1933. Mă aşteptam să găsesc pe pagina Comunei câteva detalii despre acest monument, însă “ bate vântul”. De altfel am scormonit tot internetul, poate -poate aflu detalii despre acest edificiu, însă merg pe mâna celor de la Vocea Dobrogei, ei fiind singurii ce ne-au dat informaţii despre statuia abandonată de pe Bl. Mamaia.
Nu ştiu, poate aşteptările mele sunt mari şi costurile pentru prezentarea acestor informaţii, asemenea. Dar, mă gândesc că-n 2024, când vezi un monument, să ai detalii despre el, nu să faci fotografii şi să pleci. Mă măcina curiozitatea de fiecare dată şi nu pot trece mai departe, îmi ia ore în şir să citesc şi să ajung să scriu poate o frază, aici în blog.
-Te rog, încetineşte! Vreau să văd casele! Uite, dude pe margine! Opreşte, opreşte maşina!
M-am intersectat cu un localnic, care a ieşit dintr-o casă veche, intrând în vorba cu mine. Ruşinată, că eram cu telefonul într-o curte, peste gard la 40 de cm, mi-am justificat acţiunea, fără să mi se ceară detalii.
-Mi-a plăcut casa şi am ales să o fotografiez.
-Aici stă o batrana imobilizată la pat. Grijă de ea are o altă femeie din sat. La casa cealaltă stau eu.
-Doar două case sunt mai vechi în această comună?
-Astea sunt!
A trecut strada, la magazin, lăsându-ma măcinată de curiozitate.
-Cine e bătrâna? El cine este? Cum de au casele acestea? Cine le-a construit? Care-i povestea lor?
Ce am mai remarcat în această localitate….gardurile. În afară de cele turceşti, care-mi plac foarte mult, unele aveau semnul crucii.
Încă visez la ziua aceea de vară, când iau la pas satele dobrogene, fără a fi nevoită să ridic tonul la Ştefan, să oprească maşina, pentru toate amănuntele mele. Să aud sunetul trecutului, să treacă prin mine şi să-l simt cum îmi face bine.
-Hai acasă, Anca! Mi-e foame!
Brusc m-am trezit din visare.
-Să nu uităm să o sunăm miercuri pe administratora!
Am sunat marti pentru confirmare, ne-am învoit miercuri de la munca pentru două ore, ca să ajungem la timp. Seriozitatea tipic dobrogeană şi-a spus cuvântul. Evident că nu a mai răspuns la telefon. Probabil dacă eram cei de la „ Hai- Hui” ori vreun ziar local îşi făcea timp. Detaliile pentru necunoscuţi nu-şi au rostul.
http://www.cjc.ro/dyn_doc/turism/1.8-Ruta_memoriala_Primul_Razboi_Mondial.pdf
https://www.formula-aş.ro/2024/07/05/calatorie-sub-pământ-peştera-de-la-limanu
